Acest subiect a fost descris de multe ori în psihologie, a fost de multă vreme ceva complet evident, a fost de mult folosit și este aproape chiar și de cei care sunt departe de psihologie. Cred că de aceea merită să continuați să scrieți, să reflectați și să împărtășiți gânduri despre aceasta. Pentru că acolo unde s-a dezvoltat deja un fel de limbaj comun, este posibilă o mai bună înțelegere. La fel ca și copiii externi, cei interni sunt diferiți, în dispoziții diferite. De exemplu, uneori poți găsi în interiorul unui copil profund frustrat care plânge, vrea să fie ținut în brațe, vrea ceva, în general, nu este complet clar ce, dar își dorește foarte mult. În același timp, persoana în interiorul căreia se întâmplă toate acestea merge la muncă și nu are nici mâini și nici posibilitatea să plângă în fața lui. De regulă, nu există nici o dorință conștientă de a plânge. Cel mai probabil, o astfel de persoană se va simți iritată sau enervată că, din anumite motive, nu este într-o dispoziție de lucru, dar ar trebui să fie. Poate că va crede că e leneș. Printre numărul mare de „trebuie” care însoțesc viața de adult, „vreau” sau „nu vreau” al unui copil sună... scandalos. Și devenim indignați, ne stabilim obiective, ne unim, ne creăm disciplină și chiar mai multe „trebuie”, astfel încât cu siguranță să nu scăpăm nicăieri. Și în interior, plânsul copiilor devine din ce în ce mai liniștit și mai disperat. Sau furie. Dacă asculți cuvintele pe care adulții le folosesc pentru a-și convinge copiii sau a-i forța să facă ceva, putem presupune cu încredere că ei comunică cu ei înșiși în același mod. Între timp, dorințele copiilor conțin o putere enormă. Când ai ocazia să asculți cum tună dorința în interior, ca să spunem așa, „în brațele tale” și să spui în loc de „Adună-te, zdrențe, totul a fost de mult în mâinile tale, ia-te în ele”, pentru exemplu: „Da, îmi doresc foarte mult. Ar fi atât de bine dacă ceea ce ne-am dorit s-ar împlini și de aceea este atât de rău acum.” Atunci apare o oportunitate de a simpatiza cu acesta „care stă în iaz”, acest necaz interior care nu vrea să se supună argumentelor rezonabile. Poți simți această dorință și ți-o poți apropia. Când acest lucru se întâmplă, printre altele, ca recompensă, îndoiala cu privire la abilitățile cuiva poate dispărea. Pentru că puterea dorinței se dovedește a fi foarte puternică. Devine clar că această forță din noi este capabilă să miște munții, să realizăm ceea ce ne dorim și să obținem o mare plăcere din ea. Această putere, în procesul de psihoterapie, este de obicei descoperită la început ca ceva înspăimântător și inacceptabil sau pur și simplu inutil, dar treptat, persoana devine capabilă să discearnă valoarea unei astfel de descoperiri. Acest lucru vă permite să vă simțiți propria integritate, să puneți totul la locul său în viață și să începeți în sfârșit să obțineți ceea ce ți-ai dorit atât de mult timp.