„Este ciudat că golul poate doare atât de mult”// Karin Alvtegen //Când îmi amintesc de unele evenimente din anii trecuți, imaginile care îmi apar în fața ochilor sunt mereu pline de imagini cu oameni - participanți, martori sau pur şi simplu contemporani acestor evenimente. Oameni complet diferiți, un caleidoscop de inflorescențe de personaje, chipuri și viziuni asupra lumii. Unii au fost amintiți mai mult decât alții datorită modului lor expresiv de comunicare, alții datorită poziției lor convingătoare din punct de vedere magnetic față de lucruri care erau importante pentru mine. În aceste tablouri există admiratori ai literaturii care s-au instalat de mult pe rafturile mele, iar unii sunt amintiți pur și simplu pentru că într-o zi au venit să lucreze cu o coafură albastru strălucitor. Putem spune că fiecare dintre personaje se distinge prin ceva propriu. mai mult sau mai puțin o trăsătură mai puțin pronunțată, care permite memoriei să le deosebească unele de altele, iar poveștile emergente să fie umplute de viață. Printre această diversitate există un personaj, unic și în felul lui, dar unicitatea lui este excepțională printre altele. Îmi amintesc de el dacă simt dintr-o dată un sentiment de gol și abandon, când lumea devine cenușie brusc și îmi doresc cu disperare să-i întorc. culori la acesta. În astfel de momente, mediul pare să îndepărteze întreaga esență a vieții și apare ca un set de funcții care și-au pierdut orice sens, dar din anumite motive trebuie încă îndeplinite. Nu este că această persoană este complet lipsită de individualitate nu se intampla asa. Privind din exterior, el putea fi atribuit cu ușurință unei anumite clase, el poseda toate semnele necesare de identificare socială inerente unui rezident pe deplin stabilit și chiar, probabil, de succes al unei metropole moderne. Totuși, cu cât îl cunoaștem mai mult, cu atât simțeam mai mult un sentiment ciudat: parcă cineva încerca să mă înșele, dându-se drept o persoană ca un mecanism care îl recrea aproape perfect. A făcut la fel ca ceilalți: a venit la muncă, a făcut toate operațiunile necesare și a mers cu toată lumea la prânz. Putem spune probabil că și-a făcut treaba mai bine decât alții: a fost lăudat și considerat un angajat valoros. Dacă încerci să-i găsești defecte, atunci cel mai probabil nu vei găsi așa ceva: a fost punctual, politicos și profesionist în domeniul său de competență. Dar la o cunoaștere mai apropiată, s-ar putea înțelege ce cauzează acest sentiment ciudat de nefiresc. Așa cum un spion străin poate fi trădat de prea multă vorbire corectă sau de respectarea deliberată a obiceiurilor locale, el ar putea simți nevoia, parcă impusă de cineva, de a urma un anumit set de criterii de cerere socială Se pare că nu este nimic surprinzător în asta, cu toții îl urmăm. Dar în cazul lui arăta cu totul diferit: necesitatea acțiunilor efectuate părea să îndepărteze esența muncii depuse. Acum înțeleg ce era fals: era țesut în întregime din simboluri, în spatele cărora era un gol căscat. A acționat în conformitate cu programul pentru a întruchipa imaginea unei persoane, realizând literalmente un număr infinit de corespondențe. În cazul lui, simbolurile au înlocuit complet ceea ce era simbolizat și nu aveau nicio încărcătură semantică A fi în compania lui nu a fost atât de dificil, ci mai degrabă insuportabil de trist. Nu era obsedat sau pasionat de muncă și nici nu a experimentat nicio iritare sau dezamăgire în ea. Era doar acolo, fără semne vizibile de bucurie sau suferință Am încetat să ne mai vedem când mi-am schimbat locul de muncă, dar am păstrat legătura cu alți colegi și uneori ne mai trimitem vești. Într-o corespondență mi s-a spus că această persoană a murit în urmă cu jumătate de an. A fost diagnosticat cu o tumoare malignă inoperabilă, după care a mai trăit câteva luni. Cineva de la departamentul de resurse umane a raportat incidentul pe rețelele de socializare. Niciunul dintre cunoscuții noștri reciproci nu a fost la înmormântare.*** O astfel de funcționare mecanicistă – operațională, pentru a folosi termenul clinic – se manifestă ca o consecință a dezorganizării aparatului mental. Conflictul dintre pulsiunile distructive și pulsiunile de viață duce la ștergere.