Paradoxul, care nu a fost observat de mine, dar care totuși m-a deranjat atât de tare încât m-am hotărât să-i dedic un articol, este următorul. Psihoterapia ajută la creșterea izolării individului. Atat de ciudat! La urma urmei, scopul psihoterapiei, în special abordarea Gestalt, este de a dezvolta capacitatea unei persoane de a intra în contact și de a-l menține. Noi, ca psihologi, lucrăm pentru ca o persoană să învețe să-și exprime emoțiile și să le trăiască la maximum. Acest gând mi-a sunat în minte mai devreme, dar nu am putut găsi o formă pentru el. Sau poate nu era nevoie. Dar chiar și în terapia mea personală, am observat că legătura mea cu prietenii părea să devină mai subțire. Nu mă mai plâng de problemele mele la adunările generale, am o persoană specială și un timp special alocat pentru asta. În consecință, sunt mai puține subiecte despre care să vorbim. Foamea mea emoțională a fost deja satisfăcută în altă parte. Sau un alt exemplu al acestui paradox. Societatea transmite valori duale și este mai dificil pentru o persoană să-și arate adevăratul sine și să simtă o apropiere reală - fii tu însuți, dar fericit și de succes - poți să-ți exprimi oricare dintre emoțiile, de preferință numai pozitive - poți să întrebi oricând. pentru sprijin și ajutor, pur și simplu nu-i oferi acum - banii nu este principalul lucru atunci când ai suficient de ei - ai grijă de tine, dar nu jignești sentimentele celorlalți cu aspectul tău Izolarea socială este o problemă serioasă în societatea modernă. Tehnologia ne-a făcut viața atât de confortabilă și convenabilă, încât să nu putem ieși afară cu ușurință săptămâni întregi. Băcăniile, îmbrăcămintea și petrecerea timpului liber cu livrare la domiciliu 247 sunt disponibile oricui, dacă ar fi internetul la îndemână. Chiar și consultația unui medic se poate face acum prin abonament. Și s-ar părea că psihoterapia ajută o persoană să devină mai vie și să-și dezvolte abilitățile de comunicare și să depășească izolarea socială. Iese afară, se simte mai încrezător în societate, comunică ușor și râde. Dar este ca și cum alte procese se petrec în realitate. Persoana înțelege că, ca urmare a terapiei, poate acum să realizeze cu ușurință cutare sau cutare acțiune socială, dar nu mai vede rostul sau nu mai are dorință. Sau ideile sale despre sine au devenit atât de întărite încât acum nu mai este nevoie nici măcar de recunoaștere din partea oamenilor externi și, în consecință, de interacțiune cu aceștia. Acest articol luminează doar acest paradox. Nu pun întrebări filozofice profunde, deși aș dori să inserez o remarcă că astfel de procese sunt inevitabile în anumite etape ale terapiei, ceea ce nu este deloc un indicator de finalizare. Dimpotrivă, se deschide un nou câmp de semnificații și scopuri pentru procesul terapeutic. Și totuși, există un anumit punct de neînțeles pentru mine. Credeți că psihoterapia poate contribui la creșterea izolării sociale a unei persoane? Vedeți această problemă în societate??