În economia industrială, o afacere era o întreprindere, o entitate juridică cu o piață stabilă, cu cerere stabilă, de obicei în creștere, clienți și furnizori regulați și de încredere, cerințe stabile pentru produs calitatea, fizica relativ lenta si mai ales invechirea mijloacelor de productie si a produselor in sine Concurenta intre intreprinderi nu a fost prea intensa si agresiva. O întreprindere bine înființată și-ar putea primi comenzile aproape la nesfârșit fără probleme și își putea menține nișa instituțională în infrastructura socială. În consecință, infrastructura organizațională a afacerii a fost stabilă și funcțională. În aceste condiții, taylorismul, modelul fordist al producției de masă, modelul sovietic al „țării fabricii”, centralizarea afacerilor la scară națională și transformarea acesteia într-o instituție de bază de stat nu permite o structură organizatorică stabilă un răspuns imediat la cerințele pieței în schimbare. Dar într-o societate postindustrială, întreprinderile se confruntă cu o piață în schimbare rapidă, necontrolată, unde totul este dictat de subiectivitatea în general instabilă a consumatorului. Acum oferta nu numai că precede cererea, ci o modelează. Durata de viață a produselor scade constant datorită reînnoirii lor constante. Afacerea într-un mediu post-industrial înseamnă formarea unei structuri de management flexibil și adaptativ în jurul proceselor de afaceri, relațiilor umane și reorganizarea constantă a întreprinderii. O întreprindere post-industrială este o rețea de entități care interacționează liber situate în locuri diferite. Aceste entități implementează un proiect comun, fiind într-o relație de parteneriat, cooperare, colaborare și coordonare. Totodată, producătorul de afaceri nu este implicat în gestionarea continuă a diviziilor integrate în business, ci asigură nivelul necesar de cooperare prin care asigură realizarea de rezultate. Afacerea postindustrială se referă la o întreprindere industrială tradițională metasistem care cooperează cu obiectivele, resursele, tradițiile și experiența lor în scopul de a produce proiecte inovatoare orientate spre consumator. O întreprindere postindustrială este organizată în jurul unui proiect sau unui anumit proces cheie, ciclul de viață al unui anumit produs. Este de natură temporară, are flexibilitate, formează un sistem unificat din resursele și experiența diverselor întreprinderi, asigură cooperarea și coordonarea specialiștilor și a grupurilor care sunt distanțate spațial unul de celălalt. O întreprindere post-industrială se caracterizează prin posibilitatea rapidă formarea, dezvoltarea, restructurarea și desființarea la momentul potrivit. Se caracterizează prin predominanța managementului descentralizat (distribuit) și prioritatea legăturilor de coordonare. Această formă de organizare a fost definită de profesorul meu, profesorul Viktor Ilici Varșavski, în anii 70 cu aforismul „o orchestră joacă fără dirijor”, pe care l-a inclus în titlul unei cărți care era populară la acea vreme printr-o combinație de descentralizare și centralizare în management, distribuție cât mai largă și redistribuire flexibilă a puterii, luarea deciziilor la toate nivelurile ierarhiei organizaționale este implementată și organizată prin selectarea diverselor resurse organizaționale, creative și tehnologice diverse „întreprinderi” și integrarea lor prin intermediul noilor tehnologii și resurse informaționale într-un sistem flexibil și adaptabil, adaptat la maximum pentru lansarea cât mai rapidă a celor mai noi produse și promovarea lor promptă către consumator. În esență, producerea unei afaceri implică cooperarea specialiștilor, întreprinderilor sau departamentelor. O întreprindere post-industrială este complet orientată către client. Principalele sale caracteristici sunt timpul minim de lansare pe piață, adică viteza de onorare a comenzilor și satisfacerea completă a cerințelor clienților. Cooperarea clienților și producătorilor într-un singur deschis".